Originile acestei prăjituri se pierd în negura subconștientului bucătăreselor care au creat-o în lunile de după Revoluția din ’89, când omul căruia i-a fost dedicată a îndeplinit funcția de prim-ministru al României. Crearea acesteia a fost, mai în glumă, mai în serios, o formă delicioasă de a sublima elanurile ero(t)ice ale acelor zile de regăsită libertate: de ce nu! Dar cât echilibru în acele elanuri îndrăznețe! Dealtfel, poate fi cazul aici să reamintim vorbele înțelepte ale lui Giacomo Casanova însuși (acel Casanova...). În propriile Memorii, scrie despre libertate: „Bucurându-se de libertate, omul nu trebuie să creadă că poate face tot ce vrea, fiindcă devine sclav atunci când, cuprins fiind de flacăra unei pasiuni, se lasă târât de acțiunile proprii”. Astfel, putem spune pe drept cuvânt că au întruchipat bine spiritul de libertate acele mâini dibace și inimi simțitoare care au realizat această prăjitură: nu au făcut chiar tot ce au vrut, dar au dat dovadă de curaj. Au pus ca piatră de temelie un blat cu nucă, ceea ce o ancorează în tradiția românească, în care nucile joacă un rol aparte. Acesta e și primul gust pe care papilele dealtfel îl percep. Zahărul caramelizat și crema patiseră (spumată cu unt, nu oricum) domolesc caracterul hotărât al nucilor și îi dau o nuanță mai zglobie, respectiv una mai elegantă. La final prajitura este decorata cu paiete de ciocolată amăruie și nuci, astfel se încheie dansurile gustului așa cum le-au început: cu un aer tineresc. Excelentă la cafea – e de la sine înțeles – dar și cu un vin spumant alb, dulce și rece se înțelege de minune.